Fenomenală ambiţie la Măruca mea. La Olăneşti, spre exemplu, când ne-am apucat şi noi să facem câteva mini-trasee pe dealurile, de altfel, fenomenale din zonă, alerga în faţa noastră şi zicea mereu şi mereu şi mereu: “io plima, io plima…”. Iar când Alecu, sprinţar precum un ied scăpat în lucerna proaspătă, o depăşea cu viteza dată de cei 6 ani diferenţă, Mara intra într-o scurtă şi condensată criză de isterie sub sloganul “eu vleau plimaaaaaaaaaaaaa”. A fost mişto…

Alex este din ce în ce mai mare. Cu o personalitate din ce în ce mai pronunţată. Şi, evident, trebuie să îl iau din ce în ce mai serios. Încearcă să negocieze orice lucru, să forţeze limitele prestabilite prin negocierile anterioare, să devină mai stăpân pe viaţa lui. Cu asta vin, evident, anumite conflicte. Şi, în ceea ce mă priveşte, o din ce în ce mai adâncă intenţie de a-l lua din ce în ce mai serios…

Toată viaţa mea am urât să mănânc fructele ude. Adică, după ce le spăl bine-bine, le şterg bine-bine. Şi aşa am făcut toată viaţa. Aseară, mă roagă Mara să îi dau o pară. O spăl, o şterg, dar cum mă grăbeam să ajung mai repede înapoi la televizor unde CFR tocmai înscrisese în meciul cu Dinamo, şterg para mai cu nepăsare. O întind Mărucăi. Iar fata mea (cu adevărat fata mea) se uită la mine cu o privire totalmente dezgustată şi îmi zice: “măi tati, ştelge bine pala aia”…