Nu nu mai avem presa adevarata in Romania.
Aristotel vorbeşte de mirarea tâmpă, acea mirare care te loveşte pe la 17:00 şi 19:00. Acolo, avem ştiri distorsionate şi exagerate, încărcate cu un ton fatalist care să te provoace la înlăcrimare.

Informaţii parţiale şi nesemnificative, încălţate cu disproporţionalităţi. (Non) Ştiri cu popcorn şi seminţe.

Satisfacţii morbide când Bărbulescu îi dă cu toporu’ în cap lui Frunză, în timp ce era la cârciumă.

Şi trasmisiune directă de la pisica salvată de şoareci şi din Tismania de la Conferinţa despre flori.

Informaţii care contribuie Realmente la deciziile cotidiene.

Asistăm la apogeul voyerismului. Acea bizară şi patologică curiozitate de a şti totul despre toţi, dar nu şi despre sine.

Toata presa noastra are un iz canacnicesc.

O fetiţă de 11 ani a fost violată. A fost violată de de fratele mamei sale. A rămas însărcinată. A rămas însărcinată şi nu i se permite avortul deşi are ca argument vârsta, violul şi incestul, fiecare justificare a unui avort. Fiinţa avortată este deja un om în carne şi oase.

Cele de mai sus sunt aspectele care compun ştirea, pilonii de interes care susţin construcţia întâmplării şi fac din ea un eveniment.

Dar ce rost are un ziar, ce rost au ziariştii ca meserie justificată public? Desigur să aducă la cunoştinţa publicului evenimente şi substanţa informatică de interes public.

Care dintre ştirile de mai sus este, cu adevărat, de interes public? Desigur nici măcar una. Singurul lucru care ar putea fi de interes public este faptul că nu se permite avortul, dar asta deja se ştia, pentru că este o reglementare legală.

Cui face bine acest articol, această întreagă campanie de presă, şi în jurnale, şi în televiziune? Fetiţei, în nici un caz. Campania de presă îi va pune o pată pe viaţă cel puţin 10 ani, poate întreaga viaţă. Ea va fi de acum încolo cea violată, pentru familie, pentru vecini, pentru colegii de şcoală, pentru întreg cartierul, pentru magazinul în care face cumpărăturile. Ea va asculta poate întreaga viaţă un murmur în spate… “uite-o pe aia de-a lăsat-o borţoasă unchi-su!”. Campania nu face bine decât creşterii tirajului. Se pune fundaţia unui interes nenatural din partea cetăţenilor, la fel ca în cazul Elodia.

Din păcate publicul este o maşinărie inerţială, nu se poate opri din reacţia scontată de presă, cu un oprobriu public la adresa mass-mediei, şi atunci devine consumator.

Dacă ar trebui să fim îngrijoraţi de ceva, ar trebui să contracarăm lipsa de maturitate a maselor, inmaturitate care înseamnă, desigur, o uşurinţă în manipulare. Acest mecanism este folosit şi de clasa politică în campania electorală şi este motivul pentru care oameni foarte serioşi, intelectuali chiar, se încaieră din raţiuni politice, într-o cauză care nu are nici în clin şi nici în mânecă cu propria lor persoană.

Răspunsul corect la această problemă nu este “de ce au pus poza”, ci de ce există subiectul în presă. Din păcate societatea românească nu are atâta maturitate pentru a refuza tabloidizarea presei.

Ca să sintetizez problema:
Mai există presă adevărată în România?