Când m-am uitat la fotografia de mai jos. A lui Ştefănuţ. Nu poţi să te uiţi în ochii unui asemenea copil şi să îţi mai pese de altceva. Pur şi simplu nu poţi. Măcar pentru alea 5 secunde. Şi apoi pentru încă 30 de secunde ca să scrii postarea asta. Şi apoi încă vreo 2 minute ca să scrii şi pe sportlocal.ro despre aşa ceva. Şi încă vreo 2 ca să scrii şi pe politicalocala.ro. Şi încă 10 secunde ca să scrii pe twitter. Şi încă 30 ca să dai un mass la toată lista ta de messenger. Şi apoi încă 1 minut jumate să faci un transfer on line, cât de mic, în contul de aici. Adică 525 de secunde din viaţă…
Sărutmâna, nenea Chinezu.
Am văzut şi am scris şi eu despre Ştefănuţ.
Oooof
uite, pentru ca ai scris si tu, as vrea sa te rog sa reiei periodic subiectul, daca vrei. pentru ca e nevoie de multi bani, iar oamenii uita repede. eu incerc suite, pentru ca ai scris si tu, as vrea sa te rog sa reiei periodic subiectul, daca vrei. pentru ca e nevoie de multi bani, iar oamenii uita repede. eu incerc sa postez saptaminal cate ceva (daca ai moderare, nu aproba comentariul, am incercat sa gasesc mailul tau de contact)
http://maminineta.wordpress.com/2009/04/03/stefanut/
Stii ca percupez, nu? BA, ma termina faze de astea… mama ei de viata; si problema e ca din comoditate sau din indiferenta lumii I SE RUPE de asemenea situatii, si mie imi urca tensiunea si… de nu ar fi de unde, as intelege, dar asa IMI VINE SA URLU… Sorry,asta-i ceea ce simt!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Si cred ca nu-s singura!