Una din chestiile faine dacă te dai pe online este că ajungi să cunoşti foarte multă lume. Din bloguri, din twitter, din jdemiile de reţele sociale etc. Unii îţi plac foarte tare de la prima citire, la alţii trebe să mai stai să cujeţi un pic, iar de alţii ţi se rupe maiestuos. Asta e treaba cu onlineul: uşurinţa cu care intri în contact cu lumea, un fel de ROI imediat pe zonă de networking.

Numai că, cel puţin în ceea ce mă priveşte, validarea pretenelilor din online se face exclusiv în offline. Poate să îmi placă enorm de cineva cum scrie pe blog sau ce isprăvi minunate face în online. Dar e o “iubire” platonică, neconsumată, ca să zic aşa. Ştampila de “de treabă” sau, după caz, de “valabil”, se face după strângerea de mână, într-o primă fază, şi după câteva schimburi orale de chestii inteligente sau nu prea. Abia apoi pot zice cu o mână pe log in şi una pe inimă că da, îmi place definitiv de respectiva sau respectivul onlineist.

Pentru că, asemenea vorbei din înţelepciunea pulitică (a se citi a pulimii), una e gardul şi altul e leopardul. Şi oameni care par foarte mişto pe net se dovedesc în offline nişte papiţoi, coţofene şi alte specimene de atlas. Şi invers. Şi oricâtă toleranţă ai, există nuanţe offlinistice care bat lejer la fund atracţiile onlinistice.

Existăm în online. Dar de trăit tot în offline trăim…