Azi dimineata am trecut pe langa o scoala din centrul Bucurestiului. La o fereastra am vazut o doamna mai in varsta, care privea pe geam cu o atitudine absenta. Si nu stiu de ce mi-am adus aminte de invatatoarea mea. Mi s-a facut dor de ea…

Tovarasa Leordean. Asa ii spuneam noi. Copiii de acum ii spun invatatoarei “doamna”. Noi insa, soimi ai patriei si apoi pionieri, nu aveam voie sa ne adresam cu “doamna”. Chiar ni se atragea atentia cand unii dintre noi incalcau acest “consemn”. Era tovarasa noastra, la care mergeam sa ne param unii pe altii, de care incercam sa ne ascundem atunci cand nu ne faceam temele sau in fata careia o bagam pe aia rasuflata cu “mi-am uitat caietul acasa”. Era tovarasa noastra, cea care ne urechea din cand in cand (foarte rar fata de ce boacane faceam) si care ne mangaia atunci cand luam o nota buna sau veneam de la ceva olimpiada cu un rezultat bun. Era tovarasa noastra…

Ciudat mai functioneaza si madeleinele noastre personale… Habar nu am de ce mi-am adus aminte acum de ea. Si de ce mi s-a facut atat de dor de perioada copilariei mele. Poate pentru ca acum am doi copii, de 5 si de 11 ani, si poate ca ma regasesc cumva in varsta lor. Poate ca imbatranesc si, ca orice om care pune la ciorap anii prin care trece, amintirile incep sa devina instrument util si din ce in ce mai folosit de trecere mai usoara prin viata. Sau poate ca, pur si simplu, m-a lovit melancolia de toamna… :)

Nu mai stiu ce face tovarasa Leordean acum. De fapt nu mai stiu de ani buni ce face. Si poate ca e mai bine asa. Sa ramana mereu in amintirea mea ca tovarasa mea. Cu mica diferenta ca acum, la atatia ani distanta, a devenit pentru mine o adevarata Doamna…