Zilele trecute m-au tras unii de mânecă băăă, da’ ce tare eşti pe twitter, băăă. Şi m-au trimis la postrank.ro unde cică sunt pe locul 1 în topul influenţei şi la trip al lui Mihai Popescu unde sunt şi pe acolo prin primele poziţii.

Dincolo de vanitatea ce mi-e gădilită de astfel de topuri (dar într-o măsură muuuult mai mică decât aş fi crezut chiar eu, ca să nu mai zic de ce cred alţii) şi cu respectul cuvenit pentru matematica superioară a celor care algoritmează aşa ceva, ceva îmi scapă…

Să spui despre mine că aş fi mai influent decât Bobby Voicu, Manafu sau Zoso este, cum să spun io, un fel de ironie perfidă, pe care o întâmpin cu un zâmbet atotcuprinzător. Zică matematica aia superioară cum vrea, eu tot nu o cred. Pentru că algoritmu’ nu are suflet. Şi fără suflet, carevasăzică, nu mă prea pasionează.

Pentru că peste toate clasificările astea care se fac, există topul topurilor în materie de orice: topul personal al fiecăruia. Şi ăsta e sfânt. Şi nu se comentează. Pentru că funcţionează pe principiul cel mai greşit posibil şi, totodată, cel mai perfect posibil (ştiu că adjectivele astea nu au grade de comparaţie, dar înţelegeţi demersul comunicaţional…) al lui “asta îmi place mie”. Eu cel puţin aşa funcţionez. Şi aşa sper că funcţionează toată lumea.

Evident că mulţumesc tuturor celor care mă urmăresc pe twitter şi care prizează, din pricini diverse, ce îndrug io pe acolo. Dar îi felicit şi pe cei care aleg să nu mă urmărească. Pentru că or fi ştiind ei ce ştiu :)