Recunosc că în timpul prezentării pe care am avut-o la WordCamp România îmi era destul de greu să mă abțin să nu zâmbesc (ba chiar să râd) când vedeam fețele celor din sală. Unii erau contrariați, alții erau iritați, iar unii chiar iritați rău. Sigur că au fost și cei care au mers pe varianta deja clasică a lui ”ăsta e chinezu, nu ai cum să îl mai salvezi pe ăsta” și care se relaxau zâmbind ascultându-mi debitațiile :D Dar cei mai mulți erau cei a căror față exprima un sincer ”ce vrea ăsta de la noi???” :)))))))

Și aveau dreptate să se întrebe asta. Și să reacționeze așa. Pentru că io eram bloggerul ăla celebru (sanchi, jumate din cei de acolo nici nu auziseră de mine :D), ale cărui limitări tehnice sunt de un amuzament abisal și care vine (îți dai seama…) să le țină o prezentare despre WordPress unora care mănâncă WordPress pe pâine și care dorm cu WordPress sub pernă. Tocmai în ideea asta mi-am structurat prezentarea. Pe care o vedeți mai jos. Și în care fac un paralelism între stadiile alcoolismului și stadiile bloggeritului (pentru mine blogging = WordPress, ca să fie clară poziția mea).

Printre slideuri am presarat mereu îndemnuri către programatori, către matricșii din fața mea să mai scoată capul din ahrefuri și să înceapă să comunice cu lumea. Și când mă refer la comunicare, mă refer la a asculta și ce au de zis ceilalți, tăntălăii, pentru care linia de cod este doar dunga de pe spatele peștelui oceanic cu același nume. Pentru că, trăgând linie și supărând pe multă lume, suntem condamnați să trăim împreună. Plus că, hai supărați-vă și mai tare, noi, ăștialanți, de multe ori parcă reușim să trăim mai omenește, să fim niște ființe puțintel mai sociale.

Hai, vă pup, matricși simpatici ce sunteți :D