Când asculți vorbind un om ca Alin Totorean, ai doar două opțiuni. Una (facilă și lașă, îngrozitor de lașă) este să dai din umeri și să spui ”e nebun” și să îți vezi de ale tale. A doua (care presupune nițel curaj) este să te cutremuri în fața unui astfel de om și să îi mulțumești, chiar dacă o faci doar în gând, să nu te audă nimeni, pentru că ne arată cât de limitați suntem în a înțelege că viața nu e doar o succesiune de ”am făcut”, ci și de ”aș vrea să fac”.

Alin este, in my book, într-un capitol select și pretențios de doar câteva persoane, foarte puține, pe care eu nu îi mai consider oameni (da, știu, am reguli ciudate in my book), ci destine. Ne amăgim mereu că fiecare dintre noi avem destinul nostru, când, de fapt, maximum ce avem și ce prestăm este o ființare, o viețuire plată, fără pretenții, anostă, pe care o numim existență. Destin înseamnă să înțelegi că îl ai, dar să nu te intereseze prea tare acest lucru, să vrei să trăiești cumva, nu oricum.

Aș face vreodată ce a făcut, face și va face Alin? Categoric nu. Nu sunt în stare de așa ceva. Destinul meu (dacă îl pot numi așa) m-a pus în sertărelul pe care scrie ”fan de destine”. Și eu am acceptat asta plat, fără pretenții, anost…