Mie îmi place foarte mult să merg la Cugir. Pentru că mă duc acasă la bunica doamnei mele, la o casă pe deal în Cindeni (așa îi zice cartierului) și mă relaxez într-un mare fel. Stăm la 10 minute de mers ”pe deal”, de unde ai o panoramă excelentă asupta orașului și unde te rupi de ritmul infernal de care, de altfel, chiar ai vrut să scapi. Iar plimbările pe care le poți face pe jos sau cu bicicleta pe Râul Mare sau pe Râul Mic sunt excepționale. Iar oamenii cu care intru în contact sunt relaxați, cumsecade, la locul lor, o oază binevenită de bun simț. Așa că, repet, îmi place tare mult să merg în Cugir. Și să stau câteva zile. Ca un turist de-al locului, dacă vreți.
M-am gândit de multe ori dacă aș putea locui în Cugir. Și oricât de tare îmi place acest orășel, în condițiile în care vin și stau maximum 2 săptămâni pe an, gândul de a locui aici nici măcar nu intră într-o posibilă ecuație. Pentru că e altă lume. O lume care nu este a mea.
Deși ați putea crede că mă refer când zic asta, în primul rând, la ”utilitățile” pe care un oraș mare ți le aduce, nu e asta. E drept că în Cugir nu ai de nici o culoare oportunitățile de orice culoare pe care le ai într-un oraș mare. Dar pe mine ce mă deranjează cel mai tare (un lucru de care fug mereu și de care, sper din tot sufletul, o să reușesc să fug toată viața) este că multă lume din Cugir trăiește în trecut. Un trecut al unui oraș care pe vremea comunismului mustea de viață, de optimism (mă rog, în limitele epocii…) de încredere în viitor. Și care s-a prăbușit odată cu Revoluția. Căci uzinele de armament și fabrica de mașini de spălat și de mașini de cusut au intrat într-un picaj din care nu și-au revenit niciodată. Și dintr-un oraș bogat și plin de viață a devenit, încet încet, un loc al tristeții și al îngrozitorului sentiment de raportare permanentă la trecut. Care never ever nu a adus ceva bun. Și nici nu o să aducă.
Cugir este unul din acele orașe care au căzut victimă istoriei. Un oraș care a trăit pentru că așa a vrut istoria să trăiască și a murit pentru că aceeași istorie s-a sucit și a decis că e mai bine altfel. Ce s-a întâmplat în Cugir s-a întâmplat și cu multe alte orașe din România. Tristețea maximă nu este că s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Ci că energia vitală a unui oraș de a dacă nu renaște măcar de a încerca să își desenze o altă soartă pare că nu mai există. Nici în Cugir și nici în alte orașe de genul acesta….
Mai jos niște fotografii pe care le-am făcut plimbându-mă aiurea prin Cugir.
