Mai jos vă dau câteva mostre (ultimele, de fapt) pe care le-am comis acolo, spre dez/aprobarea voastră și spre facerea-mi proprie de telecomandă :))

Nigel Kennedy vine în România și cântă cu Damian Drăghici. Deși m-am arătat oripilat de campania de teasing făcută, evident că recomand cu mare căldură concertul.

Sunt mare fan de Tom Hanks. Chiar prea mare, recunosc… Dar ce a comis în ”Îngeri și demoni” am pus-o la capitolul… vedeți voi acolo :)

Un film franțuzesc foarte mișto, pe care vă îndemn să îl vedeți :)

Tovarășul Vlad Dulea și-a luat nu știu ce sculă vocală și ne-a arătat cum sună. Șefule, știi părerea mea: degeaba îți iei nu știu ce tehnică dacă nu te-ar ajuta vocea ta minunată :D

Una din trupele dragi mie, Electric Fence, a scos un nou clip, live, așa cum știu ei foarte bine să cânte :)

Când ți se publică o carte la 14 ani se cheamă că ai făcut ceva în viață până la vârsta asta :)

Nu cu multă vreme în urmă, bloggerii erau priviți ca pe ceva acolo și ei (ca să nu zic mai rău, căci vreau să păstrez tonul optimist al postării). Apoi s-a întâmplat ceva, despre care am vorbit când am scris despre invitarea bloggerilor în emisiunile TV. Lumea și-a dat seama că, în felul lor, bloggerii ăștia au ceva în tărtăcuță, aduc, ca să zic așa, ceva plus valoare pentru unii. Și au început să-i citească, apoi să-i analizeze, apoi să-i contacteze, apoi să bată palma cu ei pentru una, pentru alta. Și lucrurile merg înainte.

De aceea nu pot decât să salut cu mare bucurie decizia companiei care aduce filmele astea mișto în România de a face un parteneriat cu bloggerii. Căci e un pas important pentru noi. O să vedeți peste ceva vreme de ce :)

Mai jos aveți și o poză a prințesei, făcută într-o benzinărie din Focșani, unde ne-am oprit să-i mâncăm șnițelele lui Haotik :))

Filmul este unul simpatic. Și dau acest calificativ cu întreaga știință filmogenă de care mă simt în stare :D Sigur că producția este pentru alt segment de public, unul care nu are, ca să zic așa, ditai florăria de trandafiri prinși în coroana vieții :)) Dar, orișicât, cum îmi place să cred că încă mai dau masiv în minte copiilor, e și pentru noi, de ăștia mai ”experimentați”, care vrem să petrecem vreo 2 ore în fața unui ecran imens, ronțâind (obligatoriu, bă Costine, da? :D) niște nachos sau popcorn.

Despre film nu vă spun multe, căci fac parte din categoria de oameni care urăște să i se povestească filmele :)) E despre o mardeială între două specii extraterestre, care și-au ales să se rotopercuteze la noi pe Pământ, fi-le-ar nația a dracu să le fie… Efecte speciale de alea cum trebe, o poveste de un fel de dragoste cam siropoasă și cam lungă pentru cei care, ca și mine, am venit să vedem sânje, mult sânje :D, dar per total un mod plăcut de a petrece două ore din viață.

Ieri am mâncat și niște prăjiturele în formă de 4 (chiar mișto ideea și foarte bune) așa cum puteți vedea în poza de mai jos, executată de tovarășul Costin :D

Micul Prinț
de Antoine de Saint Exupery
Regia: Carmen Lidia Vidu
Distributie:
Florin Zamfirescu
Alexandru China-Birta
Rodica Mandache
Gelu Nitu
Jeanine Stavarache
Mugur Arvunescu
Mircea Constantinescu
Pavel Bartos
Ioan Batinas
Mircea N. Cretu
Laurentiu Lazar
Tudor Breazu
Machiaj: Ana Mihaela Marin
Foto: Dani Ionita

Hai că astăzi sunt într-o dispoziție de împărțeală :)) Așa că, pe scurt, ca să nu vă mai rețin, am două invitații duble la avanpremiera filmului ”Numărul Patru” (joi, 17 februarie, de la 19.00 la Samsung IMAX, Cinema City Cotroceni). Cum, deși darnic fiind, după cum mă vedeți, nu mă pot dezice de alura mea de dictato :D așa că io o să decid, după bunul meul plac, cine o să primească invitațiile duble :D

Așeaaaaa… Ca să intrați în acerba competiție pentru a obține invitațiile, vă rog să îmi spuneți, acilea la mine în comentarii, de ce vreți voi să mergeți la filmul ăsta, bre? :)) Adică știți ceva despre el sau vreți să mergeți că e fun toată treaba? :D

Succes :)

Ce am văzut sâmbătă seara a  fost intersecția a două lumi. Ambele aflate la început de drum, indiferent cât de solizi ne dăm, și unii și alții, că suntem tari și mari. Și blogosfera e la începuturi, dar și stand up-ul la noi e tot pe acolo. Iar asta e un lucru bun. Pentru că de aici încolo doar înainte putem merge.

Bloggerii au fost un public diferit față de ce erau obișnuiți băieții de la Aristocrații. Sau cel puțin eu am avut această părere. A fost un test, cred eu, pentru ambele ”tabere”. Pentru cei de pe scenă pentru că erau puși, exact cum și-au dorit, în fața unei provocări. Pentru noi, cei din sală, pentru că eram scoși din 2.0 al nostru și puși în fața unei întâmplări pur offlineeană. Trag nădejde că fiecare am învățat câte ceva din această ispravă :)

Ce mi-a plăcut la Aristocrații? Faptul că, în ciuda greutăților (că nu cred că și-a luat vreunul mașină din stand up) se încăpățânează să facă ceea ce le place, ceea ce simt că vor să facă. Cam la fel ca bloggerii :)

Ce nu mi-a plăcut la Aristocrații? Apelul cam des la umorul (dacă pot să îi spun așa) ușor și previzibil legat de sex și urmările lui. Nu că aș fi pudibond, mă cunoașteți, doar că râd mai mult la chestunile care nu îmi sunt servite, cu mare ușurință, pe tavă și pentru care trebuie să îmi pun și eu neuronul la contribuție.

Una peste alta, în ceea ce mă privește, Aristocrații au câștigat în mine un prieten. Pentru că, într-un fel destul de ciudat pentru cei care ma cunosc bine :), am rezonat la ceea ce fac ei și m-a regăsit dacă nu în prestațiile lor, măcar în destinația unde vor să ajungă :)

Au mai scris despre ispravă Anne-Marie, Cezar, Laurențiu, Ionuț, Sorin, Titus, Andrei Roșca, Allias, Gabi, Auraș.

Ocazie cu care îi răspund și lui Andrei :)

Noi eram rockeri. Sau metaliști. Sau, cum zicea dirigul nostru iritat de stilul nostru, rockeriști :)) Și era, într-adevăr, un stil de viață. Aveam circuitele noastre prin care plimbau casetele (era o sărbătoare un album nou, venit pe filieră maghiară), avem locurile noastre unde ne întâlneam, aveam saluturile noastre și, firește, aveam clinciurile de rigoare cu depeșiștii. Căci atunci cam asta era bătălia la ordinea zilei, între metaliști și depeșiști :D Au fost și bătăi la propriu, cu niște buze sparte și niște arcade învinețite, dar nimic serios, care să lase urmări definitive :)) Dar dincolo de pumnii împărțiți și primiți, exista acea combinație cretină (dar mișto la vârsta aia :D) de dispreț și ură pe care o aruncam unii împotriva celorlați, fără să știm cu adevărat de ce sau ce avem de câștigat din asta. Dar, pe de altă parte, dacă am fi fost așa deștepți, nu am fi avut aventurile pe care le-am avut la vârsta aia :))

În timp, am ajuns, și unii și alții, să ne ascultăm muzicile. Și noi să apreciem Depeche Mode așa cum se cuvine, ca niște creatori de muzică imperială, iar ceilalți să ridice sprâncenele a mirare când auzeau câte o bucată de Dreamtheater sau Queensryche. Și s-a dus dracu războiul :)) Astăzi, când mă mai întâlnescu cu unii din tabăra adversă de atunci, de aducem aminte cu amuzament ce priviri fioroase ne aruncam când ne întâlneam întâmplător pe stradă :))

Acum noi, foștii metaliști și depeșiști, avem copii. Care, cu nuanțele de rigoare speficice vremurilor în care trăim, vor ajunge tot un fel de metaliști și depeșiști moderni. Și, de multe ori, o să ne irite stilul lor, o să ne facă să ne încruntăm. Sfatul meu către voi este să aveți tot timpul la voi o poză în care să vă vedeți cum erați la vârsta lor. Dacă se poate ar fi excelent să fie cea mai ridicolă fotografie pe care o aveți în arhivă (căci sigur o aveți, nu vă mai ascundeți :D), să vă uitați la ea și să înțelegeți faptul că nu numai că nu trebuie să vă enervați ci chiar să fiți mândri. Pentru că odrasla voastră seamănă cu voi, sunteți, de fapt, chiar voi într-o altă epocă :)