Adică cum, bre ANCOM, să te trezești tu de Ignat și să zici ”apropo, bă operatori de telefonie mobilă, am uitat să vă zic, vă tai macaroana cu licența”? Sau se știa asta din timp, dar ați băgat-o sub preș că poate trece oricum. Sau poate că operatorii sunt de vină, deși zău că nu îmi par niște SRL-uri de cartier care să își taie craca pe care stă găina cu euroii de aur.

Nu știu cine e de vină și, ca să o spun pe aia dreaptă, nici nu mă interesează. Tot ce vreau este să trăiesc într-o țară în care să nu discutăm chestiuni ridicole de genul ăsta și în care să nu mai avem, pe lângă atâtea alte griji care se sumețesc pe creștetul nostru, și grija că nu ne putem ura cele cuvenite de sărbători pentru că avem ghinionul să trăim în țara în care se pot întâmpla de astea.

Ce zici, ANCOM dragă, reușim să prestăm la o minimă decență treaba pe care o avem de făcut? Hai merci, sunteți simpatici. Dar nu perioada asta. Chiar deloc.

“Daniel Funeriu se duce în magazinul Victoria să îşi cumpere cravate şi cămăşi.

Dupa ce îşi cumpara cravate, vrea sa îi dea cinci lei şpagă vînzătorului, însă acesta refuză:

- Nu pot să primesc, domnule ministru, pentru că am fost profesor universitar şi ştiu ce salarii mici sunt în învăţămînt.

Nervos, Funeriu se duce la raionul de cămăşi. Îşi cumpără cîteva cămaşi şi vrea să îi dea şpaga cinci lei vînzătorului, care îl refuză :

- Nu pot să primesc, domnule ministru, că am fost profesor universitar şi ştiu ce salarii mici sînt în învăţămînt, îi spune vînzătorul.

Super-nervos, Funeriu iese din magazin şi vede un cerşetor în faţa magazinului. Se gîndeşte puţin şi vrea să îi dea 10 de lei cerşetorului.

La care acesta îi spune :

- Nu pot să primesc, d-le ministru…

Deja cu nervii la pămînt, Funeriu îl întrerupe :

- Să nu spui că şi tu ai fost profesor universitar.

- Nu, îi răspunde acesta, eu chiar sînt profesor universitar, dar am o fereastră acum.”

Îmi permit să vă scriu această scrisoare publică pentru că ieri, într-o mohorâtâ zi de duminică, am avut ocazia să calc în localitatea pe care, conform funcției, o administrați, pentru prima dată în viața mea. Vă raportez că m-am dus plin de speranță în orașul care ni i-a dat pe Octavian Goga și pe Emil Cioran, dornic de o infuzie masivă de cultură, căci așa sunt io, mai optimist, ca să nu zic tăntălau.

Mă așteptam să văd peste tot indicatoare unde să găsim casele memoriale ale celor doi adevărați, ceva muzee, dacă o fi să fie, ceva acolo, ce mama dracului, că doar nu eram pe pustietate. Dar nimic, nimic. Întâi m-am învinovățit pe mine, căci am zis că am fost furat de peisajul urbei, altminteri un oraș chiar frumușel. Așa că am mai luat o tură orașul cu mașina. Tot nimic. Ba, stai, mint, fi-mi-ar pretențiile turistice ale dracului să îmi fie, am văzut la un moment dat un indicator mic către ”Muzeul Etnografic”. Zic ”hai la muzeu” că întrebăm acolo. Numai că încrederea mea în indicațiile indicatorului cu pricina m-au dus fix în poarta unei mătuși, moment în care mi-am dar seama ori că aveți, ca autoritate locală, un umor atât de fin încât să ne trimiteți la muzeul care este, de fapt, locuința unei țărănci în carne și oase, ori că dați dovadă de miserupism la adresa turiștilor. Cu voia dumneavoastră, optez pentru varianta a doua.

În ciuda faptului că totul în Rășinari îmi spune ”du-te, fraiere turist, acasă și lasă-ne în pace”, m-am încăpățânat să o iau la pas prin urbe, considerând o înfrângere personală dacă nu găsesc cele două case memoriale. Informații despre casa lui Goga am primit nu de la Primărie (închisă, că era duminică) și nici de la punctul de informare turistică (sanchi, un coteț din lemn, închis ca o temniță), ci de la un birt și, mai apoi, de la un puști de vreo 8 ani care ne-a spus, în pur spirit rășinărean că ”degeaba mereți acolo, că-i închis și nu știe nimeni cine are cheia”. Ceea ce s-a și întâmplat, căci am ajuns la casa memorială doar ca să avem de unde pleca. Am găsit-o și pe cea a lui Cioran. Tot la fel am pățit. Așa că ne-am dus acasă.

Domnule primar, această experiență m-a făcut să trec Rășinarului pe harta mea personală doar ca punct de trecere spre Păltiniș. Căci mai mult de atât zău dacă meritați…

PS. Apropo, vă invit să mergeți într-un schimb de experiență câțiva kilometri mai încolo, la Cisnădioara și/sau la Cisnădie să vedeți cum devine treaba cu turismul. Dacă nu aveți bani de transport, vă decontez eu. Măcar atâta să fac și eu pentru orașul care ni i-a dat pe Goga și pe Cioran și care acum ne dă altceva. Nu spun ce. Că sunt gentlaman.

Film văzut într-un twit al lui Vlad Grigorescu.

Bun, hai să o luăm încet și să vă explic, așa ca la școală, diferența dintre a întreba și a zice. ”Oare chinezu nu e un papagal pentru ca are părul creț și ochelari?” nu este o întrebare, să fie clar. Faptul că are un semn de întrebare (chestiune pur tehnică, de altfel) în coada enunțului, asta nu înseamnă nicidedum că tu, spunând asta, încerci să afli un răspuns. Prin modul în care formulezi prostia respectivă, tu spui, de fapt, ”chinezu e un papagal cretin pentru ca are părul creț și ochelari”. Dar te dai deontolog acribic căci, sanchi, tu ai întrebat ceva, nu ai dat o sentință.

În acest caz, ipotetic, desigur, întrebarea era următoarea: ”măh chinezu, de ce ești creț și porți ochelari, că am o nelămurire?”. Simțiți diferența? Nici nu mai contează de ce ai nevoie tu de răspuns la așa ceva. Ideea e că întrebi, nu te faci că întrebi. Iar după ce îți răspund, căci garantat o să îți răspund, poți liniștit să spui ”neeeee, nu m-ai convins, eu cred că ești un papagal”.

Asta este cu totul altceva. Căci în sechema logică ai nelămurire – mă întrebi – răspund – formulezi concluzia este o doză imensă de bun simț. Imensă prin faptul că aproape nimeni nu prea procedează așa, desigur, nu prin faptul că necesită un efort teribil de săvârșire.

Administratorul de bloc. Am auzit că există și administratori care lucrează cu plată bancară, cu evidențe în excel, ba chiar și cu blog. Adică cei care s-au adecvat la ce se întâmplă acum în lume. Dar sunt puțini, înfiorători de puțini. Cei mai mulți sunt ca și administratorul meu, care calculează cu pixul pe foaie, pune la avizier situația scrisă cu pixul și care dacă îl întrebi dacă nu poți plăti prin bancă se uită chiorâș la tine și zice că el nu are cum să știe dacă ai plătit sau nu. România e mai mult a lor decât a noastră.

Funcționarii publici. Am văzut ieri pe twitter cum zicea Cristina de ceva funcționară care îi spunea ofuscată unei bătrâne că toate informațiile de care are nevoie sunt… pe site. O dublă inadecvare în acest caz. Biata doamnă în vârstă, care venise să afle ceva despre cum poate să relaționeze cât mai bine cu statul român, este trimisă abrupt pe internet, în vreme ce funcționara, a cărei funcțiune este să ajute o astfel de bătrână, s-a scăpat de bătaia de cap, dovedindu-și superioritatea tehnologică fix degeaba. România este și a ei, și a bătrânei, dar nu prea este a noastră.

Privații. Am văzut zilele trecute o doamnă în vârstă, care, la ora 9 și 5 minute, stătea în fața unei agenții de cartier a unei televiziuni prin cablu, cu factura în mână și cu o atitudine resemnată. Pe ușa de la intrare scria că programul începe la 9.00, dar, evident, ușa era închisă. Inadecvarea aici nu ține de altceva decât de un minim bun simț. România celor care respectă programul ar trebui să fie România noastră.

Profesorii. A face o ședință cu părinții și copiii, în care să îl iei pe fiecare elev în parte și, în fața tuturor, să îl critici, pe sistem comunistoid, și să te iei la harță cu părinții că nu se implică în educația lui (deși, evident, ce faci tu la școală e o plezneală educațională de un gherțoism profund) este, fără îndoială, modul în care tu ca profesor, diriginte, director vrei să înveți copiii că România ta ar trebui să fie și România lor.

România lor este și România noastră. Noi suntem românii.

Mi-e o milă teribilă de ei… Dar, în același timp, nu pot să îi las să se zbenguie în voie acilea pe la mine. Nu e corect nici față de mine, nici față de cei care mă onorează citindu-mă și, în cele din urmă, nici față de ei, cei cărora le refuz, astfel, posibilitatea de a nu trăi pe contul lor, ci pe contul meu.

Viața e frumoasă, băh, fraiere, dacă știi să ai grijă de viața ta, nu de a altora…

Frustrarea. Ah, acest omnipotent adjuvant al existenței unora dintre noi, medicamentul în acest caz fiind, de îngrozitor de multe ori, doar un placebo, situație în care, irefutabil, rezultatul este un zero absolut în planul tratamentului pe care unii și-l administrează astfel. Există unii oameni (și aici includ și bloggeri, căci, în ciuda unor zvonuri de pe piață, și bloggerii sunt oameni) care funcționează pe bază de frustrare, așa cum taxiurile pușcate din București funcționează pe bază de GPL: e mai ieftin, nu interesează performanța, se ajunge cum necum din punctul A în punctul B.

Există mai multe tipuri de frustrări. Frustrarea asumată, pe care ți-o lipești de frunte și cu care defilezi înainte în splendida lume 2.0, conștient fiind de faptul că în afară de a mai amuza pe cineva, din când în când, sau de a enerva pe cineva, din când în când, nu prea faci mare brânză. Dar, de fapt, acest gen de bloggeri frustrangii asumați nici nu își propun să facă mare brânză. Ei sunt o brânză, deci își ajung lor înșiși. Case closed.

Mai există și frustrarea programatică. Adică nu e el, bloggerul, chiar așa de frustrat, dar, fiind un trendinez care simte masiv fluxurile nevăzute de pe piața de profil, își ia aere de frustrat și prestează ca atare, fiind, zice el, o anumită parte din strategia de brand pe care și-a construit-o și pe care o aplică imperial. Sigur că există unii care au ajuns la o adevărată măiestrie 2.0 făcând asta, dar sunt foarte puțini, acele excepții la care frustrangii de profesie doar visează.

Frustrarea existențială (supranumită cu de la mine putere frustrarea degeaba) e una din preferatele mele (o ironie dureroasă am prestat aici…). Dacă primele două categorii hai să zicem că scot ceva cașcaval 2.0 din ce execută pe acolo, asta cu degeaba e perfect degeaba. Vorbesc de bloggerii care nu știu să facă altceva, care sunt niște ființe incomplete, care își justifică existența ca oameni doar prin a lovi în existența celorlalți. Este vorba de cei în al căror suflet există un gol imens și care încearcă să îl astupe încercând să facă găuri în sufletul celorlalți. Degeaba, însă, gaura aia tristă, hâdă, infernală nu dispare, devine din ce în ce mai mare…

Frustrarea e o chestiune de poziționare, în cele din urmă. A fi frustrat te plasează pe o nișă, ca să zic așa, unde criteriile de prestat servicii sunt neclare și neinteresante, la urma urmei, pentru cei care văd în blogosferă un mediu în care să existe și ei și în care să își plaseze, într-un fel sau altul, produsele/serviciile/ideile/frământările. Frustrarea, oricât de greu ar fi pentru unii să înțeleagă asta, nu e o piață. Există ofertă din belșug, desigur, dar cerere dă-i pace. Zic de acea cerere sănătoasă, care aduce beneficiu și plus valoare pentru toți cei implicați, nu de alți frustrați care vibrează intens la alți frustrați pentru a crea, împreună, dar totuși despărțiți, o frustrare și mai mare.

De ce zic ca frustrarea e cel mai mare inamic al bloggerului? Pentru că un blogger frustrat se bate doar cu el însuși, cu nimeni altcineva. Război în care, evident, ia ghici cine e pierzătorul definitiv, irevocabil și, firește, irefutabil?