Momentul number 2 (păgân)
O fată de la horoscopul de la Matinalul de pe TVR 1: ”Astăzi, pentru 24 de ore, întreg cosmosul te sprijină necondiționat!”. Draga mea, dacă tot e așa, nu ceri mătălică universului să îți dea măcar o fărâmă mică, mică cât o aia de furnică de simț al ridicolului? Da’ nu te grabi, că doar ai 24 de ore de sprijin necondiționat…

A trăi cu speranţa în ceva, în cineva este, în sine, dătător de speranţă. Şi face lucrurile să meargă, ne face pe noi să evoluăm. Numai că trebuie să vină la un moment dat clipa când speranţa devine certitudine, când potenţialul se transformă în real. Or asta nu s-a întâmplat niciodată la Cristi Diaconescu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă ori de câte ori moare o speranţă, totul s-a prăbuşit şi a lăsat un gol teribil în categoria “politic” a vieţilor noastre. Cu atât mai mare acest gol cu cât ne-am amăgit ani de zile cu speranţa.

Se tot vorbeşte zilele acestea de identificarea celui care l-ar fi şantajat pe Diaconescu. Considerându-se că astfel se va rezolva această mizeră întâmplare. Fals. Nu şantajistul e problema. Aşa ceva s-a întâmplat şi se va întâmpla cât o să fie viaţă politică şi aici la noi şi peste tot în lume. Nu mai fiţi mironişiţe de bal şi să susţineţi altceva. Şantajul este un instrument politic uzitat permanent în politică. Dar, cum spuneam, problema nu e neapărat şantajistul, ci cel potenţial şantajat.

Poate veni unul la mine, să zicem, cu mega-dosare cu care să încerce să mă şantajeze. Dacă eu nu mă las şantajat sau nu sunt deloc şantajabil, atunci, evident, şantajul nu mai există. E simplu.

Toată povestea cu Diaconescu şantajat este o mare porcărie. Din toate punctele de vedere. Dar vorbim, totuşi, despre politică. Ceea ce e trist la ce s-a întâmplat este că, aşa cum spuneam mai sus, Diaconescu ori este şantajabil, ori a cedat şantajului, ori, pur şi simplu, nu are faţă de politician, stomac de politican sau minimul bun simţ de a nu mai persista în a dezamăgi atât de multă lume.

iancu.ro se numeşte dânsa, ca să zic aşa. De la care primesc un mail în care îmi spune printre altele, citez: “eşti un Nimeni”. Ceea ce, pe lângă distracţia ce m-a apucat citind păreri de astea de-mpulea, ridică orişicât un oareşce semn de întrebare despre strategia de comunicare a dânsei, adică a firmei (hai să zicem că are o asemenea strategie, aşa, de amorul artei).

Poate că cei de la iancu.ro nu dau doi bani pe bloggeri şi de aceea mi-au trimis mailul acela. Că nu dau nici măcar juma de ban pe mine, aia e mai vizibil decât chelia lui Băsescu. Dar, totuşi, dacă nu le pasă de nici o culoare, de ce şi-au pierdut câteva secunde din viaţa lor preţioasă şi plenar trăită ca să îmi trimită mie mailul cu frustrările incluse precum TVA?

În fine. După cum spuneam. Trăim într-o lume ciudată. În care, zău, cum aş putea eu să apelez la serviciile unei astfel de companii după o faza de asta, indiferent de cât de, ştiu, ciudat sunt şi eu?

Daaaaaaaa, sunt milionar acuma, dupa ce tocmai am aflat ca sunt campion national de RTuri pe twitter. Mi-e plin buzunarul de euro, dolari si, asa la misto, niste ruble. Ca doar, n’asa, este stiut ca succesul pe twitter este intr-o dependenta masiva de contul din banca. Si invers.

Lasand mistoul la o parte, hai sa incerc sa traduc care e faza cu “recordul” asta pentru cei care nu sunt obinuiti cu twitter. Adica, spus pe romaneste, eu am scris acolo ca ii rog pe cei care ma urmaresc sa anunte si pe altii de sondajul asta. Iar asta a insemnat 104 de oameni care au anuntat la randul lor ce am anuntat io. Sau ceva de genul asta. Si chestia asta cica e record national (zoso, tata, stiu ca te-am intrecut la faza asta, dar presupun ca si tie ti se rupe fix la fel cum mi se rupe si mie, asa ca tot ne bem berea cand ne intalnim).

Alta e shmekeria cand “fac succese” de astea. La unii se declanseaza un fel de invidie pe care mi-e peste putinta sa o inteleg, dat fiind faptul ca zau daca ce fac eu le ia painea de la gura sau daca le bag mana in buzunar. De parca am fi intr-o competitie (stiuta numai de ei si care nu intereseaza pe nimeni) de aia de copii de 3 anisori care se cearta ca bomboana lui e mai dulce ca a aluilalt.

Fratilor, daca faptul ca eu sunt nu stiu ce scula de campion national la RT mi-ar aduce bani sau alte beneficii pe care sa vi le iau din ograda voastra, zau daca nu as zice “da, bai, va inteleg”. Dar asa… Get a life, serios…

PS. Unii mi-au zis ca ce a scris Nihasa e invidie. Altii ca e doar ironie. Eu zic ca nu e nici una, nici alta. E doar parerea lui strict obiectiva. Zau.

Diferenţa între “noi” şi “ei” este, şi din punctul acesta de vedere, teribilă. La “ei” nu simţi că cineva îşi bate joc de tine cum e la “noi”, ţinându-ne mai mult de o oră înghesuiţi unii în alţii ca să facem check inul şi să trecem de nenocoritele alea de filtre. La “ei” nu vezi că se strecoară unii ca să ajungă în faţa rândului spunându-le celor care protestează “dacă vreţi să mai staţi pe aici, treaba voastră, noi trebuie să ajungem în faţă pentru că lucrăm aici şi intrăm în tură imediat”. La “ei” tot personalul care lucrează pe acolo te salută zâmbitor, la “noi” pulifricii ăstia în uniformă se uită la tine pe care eşti prezumtiv infractor şi, cu rare excepţii, nici măcar nu îţi răspund la politicosul “bună ziua” pe care îl adresezi.

Şi uite aşa ajungi tu ca român, după ce pleci de mai multe ori pe dincolo, să te lupţi cu sentimentul din ce în ce mai des că “acasă” ar trebui să fie acolo la “ei” şi nu în România celor care parcă şi-au făcut o datorie de onoare în a te face să înţelegi că a trăi în ţara ta înseamnă a face zi de zi efortul de a te minţi singur că la un moment dat, cândva, nu se ştie cu exactitate când, vei putea rosti la “ei” cu nonşalanţa pe care ţi-o dă apartenenţa la “noi”…

Asadar, draga domnule Daniel cu care zau ca mi-e dor sa mai beau o bere, nu am nici cea mai mica greata ca dupa ce flacara cu pricina isi va da obstescul sfarsit, terminata ori de un partz psihotronic cu vagi arome de psihedelic sau suflata de un ragait vegan dupa o copioasa masa de condimente angelologice, noi, romanii, acest popor ales de Dumnezeu si, in general, de orice alta deitate pe care o putem gasi in vreun dictionar de cele sfinte, vom gasi rezerva de energie necesara pentru a mai scorni o catapeteasma de asta mediatica.

Nu ma intreba ce o sa fie. Ca nu as putea sa iti raspund. Si nici daca am face un conclav din cele mai luminate minti ale blogosferei pagane, din care cu onor fac parte si in care, cu la fel onor, imi permit sa te intromisionez si pe matale, tot nu ne-am putea screme sa ghicim care va fi urmatoarea excretie nationala in materie de flegma scuipata in sus ca sa ne cada tot noua inapoi pe crestet.

Se cere rezolvarea următoarei chestiuni: cine ne face de telecomandă la faza asta, Elena Udrea pentru că ea există şi Băsescu and Co. îi suflă în bikini sau Bojan Pancevski de la Times care a scris un articol mizerabil despre scumpa noastră ţară, ce nu are legătură cu jurnalistica?

Am văzut ştirea la Tudor Totolici pe twitter.

Voila!

Adica iese toata lumea de la metrou, cam asa la buluceala, si vezi vreo 2 cum se cauta brusc prin buzunare, abia iesiti din vagon, si cum au facut pasul in zona unde ai putea spune ca e aer liber, cum isi aprind tigara, tavalind valatuci de fum inspre cei de langa ea/el, in tr-un gest care, dupa cum va spuneam, ma enerveaza teribil.

Nu ca ar fi un capt de tara, dar astea sunt momente care ma prostdispun…